adminblsh

29 iunie 2018

Nici un comentariu

Home BlogNoutati

Aripi pentru Îngeri, programul în cadrul căruia şi adulţii au de învăţat lecţii…

Aripi pentru Îngeri, programul în cadrul căruia şi adulţii au de învăţat lecţii…

Programul nostru caritativ Aripi pentru Îngeri, pe care îl purtăm în suflet din anul 2012 a ajuns la un nou nivel în vara anului 2018. Încă din anul 2015 am început să ne îngrijim de copilaşii din centrul de plasament de la Rimetea străduindu-ne să le oferim de fiecare Crăciun sau în vacanţe mici bucurii sau programe culturale.

Sunt copii care nu au ocazia să iasă din satele în care sunt amplasate centrele de plasament unde sunt îngrijiţi, iar orice vizită sau program pregătit îi bucură nespus şi le arată şi o altă lume la care, din păcate, nu mulţi dintre ei au acces.

Anul acesta am reuşit să ducem în excursie de final de an şcolar nu doar copiii din Casa de Copii Sfânta Tereza din Rimetea, ci şi locuitorii Casei de Copii Bethesda din Jebucu, cu care nu reuşisem să ţinem legătura de o vreme.

Aşa se face că am plecat în excursie cu două grupuri diferite de copii pe parcursul unui singur weekend. Printre comandat de sendvişuri, semnat contracte de transport, sunat şi scris e-mailuri am uitat cu uşurinţă ce era cel mai important: să mă bucur !

De cum am preluat copiii din cele două sate, m-am molipsit imediat de la ei ; şi am început să mă bucur cot la cot cu ei de tot ce vedeam şi trăiam în acea zi, aveau o sclipire aparte în ochi, una veselă şi jucăuşă.

Însă am avut şi multe alte lecţii de învăţat de la ei în aceste două excursii. Vă împărtăşesc doar câteva exemple din situaţiile prin care am trecut şi însemnătatea acestora pentru mine.

Lecţiile de viaţă învăţate:

– să mă bucur mai mult de lucrurile mărunte pe care le iau prea de-a gata: pentru unii copii a fost un lucru extraordinar faptul că au călătorit cu ”autobusul uriaş”. Şi da, sunt de acord, este un lucru extraordinar să ai şansa să călătoreşti cu un autocar unde sunt alţi 55 de oameni pe care îi iubeşti, e foarte fain să vezi de sus peisajele pentru că stai la înălţime, e super să cânţi în cor nişte cântece pentru copii;

– să fiu recunoscătoare pentru ce am şi pentru ce primesc. Unuia dintre băieţi i-a plăcut atât de mult sendvişul, încât a spus cu o faţă complet serioasă: „aş merge la şcoală şi sâmbătă dacă aş primi aşa un sendviş  şi acolo” 🙂

– să mă bucur de prezent: am prins la Cetatea Albă o repetiţie de concert, pregăteau scena şi echipamentele de sonorizare pentru Zilele Cetăţii.  Evident, în faţa scenei era gol, ici-colo stătea la umbră câte o persoană, nici urmă de „concert feeling”… dar, măi, ce chef au tras copiii: dansau, îşi legănau mâinile în aer, se bucurau de moment cum numai nişte copii puteau să o facă!

-atitudinea contează! Uneia dintre fetiţe i s-a făcut rău pe drum şi abia a putut să se ţină pe picioare după coborâre. I s-a oferit să se culce puţin în autocar până când noi ne plimbăm prin cetate…. Da de unde!  Era palidă şi umbla încet ca un moşuleţ, dar nu vroia nicicum să se dea bătută, nu vroia să lipsească, să piardă vreun moment. Şi bine a decis: în curând am observat şi un mic zâmbet pe faţa ei, iar la finalul plimbării şi-a revenit complet!

– să îmi depăşesc limitele. Am avut şansa să ducem un grup să se caţere într-un  parc de aventuri. Firea mea aventuroasă îmi spunea să mă caţăr şi eu. M-am gândit că voi face un traseu mai uşor, ca, apoi, mă odihnesc, şi să mă uit la ei de pe sol. După primul traseu de căţărare o fetiţă mi-a spus că ea merge pe următorul doar dacă merg şi eu. Traseul mi se părea greu, era o porţiune când ştiam sigur că o să am probleme. În fine, s-a dus ea în faţă şi ne-am pornit. După mine venea un băieţel. Pe secţiunea problematică fetiţa a trecut cu brio, însă eu eram ameţită doar uitându-mă ce mă aştepta… m-a văzut un supraveghetor că ezit şi m-a întrebat dacă vreau să aducă scara să coborâm. Băiatul, căruia îi era la fel de frică se uita cu ochi mari la mine, iar eu mă gândeam în timpul acesta „ Cum să spun în faţa lui că renunţ?! Ce exemplu îi dau?” Am spus „nu”, dar în mine auzeam doar voci de genul „daaa, vreau scara”, „ce bine ar fi să cobor”.  Într-un final mi-am închis ochii şi m-am împins cu picioarele în copac şi mi-am dat drumul. M-a aşteptat cel mai fain sentiment, acela de libertate, de învingere a fricii.

Eniko Gaspar este Coordonator de proiecte educaţionale şi culturale în cadrul departamentului de proiecte al centrului Bridge Language Study House.  

Lasă un răspuns

Prin completarea acestui formular ești de acord să publicăm comentariu tău. Adresa ta de email nu va fi publicată. Citește mai multe în politică de confidențialitate.

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *